Rascrucea Clipei

Sunt singur. Ma intorc catre oglinda
Si privesc cu inima deschisa sa m-aud
Dar de data asta reflexia e prea clara,
si parca-ngheata. Oare chiar eu sunt?

Ochii nu ma-nseala, cugetul mi-e clar,
Dar simt ca poate pentru prima oara
Chipul din oglinda e contur de umbre
Si tot ce vad eu bun in el pare sa piara.

Intr-un moment ce pare ani, decenii,
Ce-atarna greu de agonie sau extaz,
Intreaga realitatea se pierde in iluzie.
Sau oare... sunt eu cu adevarat real?

Caci ce credeam ca mi-este replica,
Ce stiu ca vad, ce asteptam sa aflu,
E cea mai demna de dispret faptura
Aspect ce poarta-n el intreg infernul

Pentr-o mana, o cupa simpla argintie:
Nectar din fructele edenului si miere
-veninul cel amar din inima meduzei
In cealalta-ntr-un pocal de giuvaiere.

Vad in negri-i ochi vapaie si deceptie,
Si simt prin vene cum cosmarul curge
Purtat spre scop cu patimi si dorinte
Si stiu ca ma cunoaste cand imi spune:

Sorbeste-o cupa, una-i dat sa fie.
Gandeste-te la gust si ce iti place tie.
Nu privi in fata, nu ne stim destinul.
Nectar preferi? Mai dulce e veninul!

(in cautare)

Mai pot sa visez cand in toamna
Ai stins stele ce pentru noi s-au aprins?
Pot sa-ndraznesc sa visez sau sa rad
Daca-ntre toti chiar bufonul e trist?

Mai pot sa sfidez eu pamantul
Sa pasesc pe oceane si muntii sa-i mut?
Pot oare sa sper ca sfarsitul
Prevesteste doar un nou inceput?

Mai se avanta oare din ceruri,
Ostiri de lumina sa curme blestemul,
Cand zac zdrobit si lipsit de putinta,
Iar demoni si oameni ridica infernul?

Cu slove subtiri si note soptite
Ma zbat inca sa dau nimicului sens.
M-as dezlipi de trup avantandu-ma-n zare
Dac-ai aprinde o stea la capat de univers.

Cand noaptea coboara s-aduca uitare
Ochii-mi deschid si imi amintesc
In palma ascund o firava scanteie
Inca-ntreband: Mai pot sa visez?